The best revenge is massive success sau despre terapia prin scris

Până acum am vorbit mai mult din experienţa proprie. Zilele trecute am primit însă un subiect de gândire, de la una dintre clientele mele de la coaching. Ea are ceva probleme în a relaţiona cu o colegă şi, în încercarea de a-şi rezolva aceste probleme şi frustrări, a apelat la o tehnică pe care o recomand: scrisul ☺.

Mi-a povestit cum a plecat super nervoasă de la serviciu, frustrată pe o situaţie care se întamplase în ziua aceea şi care, de fapt, era una din multele picături care umpleau paharul în interacţiunea şi relaţia profesională cu colega respectivă, la un moment dat mărturisindu-mi că era atât de frustrată, incât i-au dat lacrimile. Înţelegeţi ideea. S-a dus acasa, şi până să ajungă la caietul în care îşi mai nota diverse gânduri, şi-a creat în minte un întreg scenariu: cum să scrie, ce să scrie, ce să relateze, de unde să înceapă; poveste luungă, cu multe suişuri şi coborâşuri, cum vrea să abordeze situaţia după ce scrie, etc. Clar, scenariul în capul ei era pregătit. Am rugat-o să-mi dea voie să reproduc fragmente din ce a scris:

“Se spune că scrisul e terapeutic. Nu ştiu cum e pentru alţii, dar pentru mine e mai bun decât mersul la psiholog. Mă rog, aşa cred, încă nu am fost la psiholog. Mă ajuta să-mi eliberez mintea de toate gândurile care colcăie pe acolo, care nu îşi găsesc locul, doar se plimbă aiurea şi se agaţă unele de altele cum prind ocazia.

Azi, la serviciu, a fost o zi care a provocat din nou o mulţime de gânduri să se adune, unele mai recente, altele de mai demult, unele prea de demult. Şi îmi zic poveşti în cap, îmi readuc aminte scene, şi încerc să găsesc justificări la lucruri pe care nu eu ar trebui să le justific. Şi cumva mi-e ciudă pe mine. Pentru că am atâtea noţiuni despre atitudine, alegerile proprii, responsabilitatea personală, şi, totuşi, cad în capcane. Da, capcane, sunt două: prima, că mă enervez, şi a doua că încerc să plasez vina sentimentelelor în afara mea. Altcineva m-a enervat. Altcineva e de vină pt x, y, z.

Tocmai zilele astea citeam într-o carte faza ca suntem capabili să gândim o singură chestie o dată, că pot, conştient, să înlocuiesc un gând negativ cu un gând pozitiv. Si că de fiecare dată trebuie să-mi asum responsabilitatea. Să spun: “Eu sunt responsabil” şi cu siguranta voi găsi cel puţin un motiv pentru care acest lucru să fie adevarat. Şi mă gândeam revoltată: serios? cum adică să spun că eu sunt responsabilă pentru fiecare chestie în care sunt implicată?!? Şi m-am revoltat o vreme, apoi am ales să ignor. Cu toate astea, acum, când am început să scriu aici, în încercarea de a mă linişti, de a pune gândurile în ordine, uite, am ajuns, cumva fără să-mi dau seama, să-mi asum responsabilitatea. Pentru mine, pentru faptele mele pentru reacţiile mele, pentru modul de a privi situaţiile. Pentru modul de a mă comporta în faţa (sau în spatele) situaţiilor. Şi tot îmi e ciudă. Că în ideea mea despre mine  (the better me) nu m-aş fi comportat aşa, nu m-aş fi lăsat antrenată în vorbe urâte,  priviri urâcioase, atitudine războinică. E drept că faţa mea, când e serioasă, pare încruntată/suparată, deşi poate e doar concentrare. Oricum, the better me nu e mândră tare de cea care am fost azi. În schimb mă iert. Pentru că toţi greşim. Şi eu am dreptul să fac asta. Şi mă iert, pentru ca îmi revin repede şi îmi aduc aminte de the better me. Şi mă corectez şi merg tot mai mult şi mai bine spre mine cea calmă şi bună şi inţeleaptă ☺.

Şi ca să-mi clear my mind de tot, am să fac un fel de Mind Mapping pentru situaţia cu “whom shall not be named”, nu de alta, dar am nevoie să-mi scot total gândurile astea din cap, ca să fac loc de altele, bune, şi calde şi înţelepte.”[…] 

Şi aici şi-a notat tot felul de exemple mai recente, mai vechi, amestecate, în încercarea de a le grupa, şi de a avea “muniţie” concretă în cazul unei confruntări directe. Şi a scris, şi a scris. La un moment dat a făcut o pauză de câteva minute, fusese întreruptă de un telefon. Când a revenit să scrie, a avut aşa un moment de claritate şi de switch în minte:

“ De fapt, ce fac? Vreau să lupt? Pentru ce?!? Să demonstrez cât e (colega) de naşpa şi cât sunt eu de grozavă? Oare aşa o fi? Şi? Ce caştig din asta? De fapt, ce fac? Mă târăsc prin mocirla ei…! Bleah!

Ies din mocirla ei şi o las singură acolo. Nu mă ajută cu nimic să stau acolo, să strâng dirty work despre ea. Ca să ce? Ce să fac cu informaţia asta? De ce e aşa importantă pentru mine? Aşa îmi demonstrez eu valoarea? Nu-i mai bine să-mi folosesc eu energia asta pentru a mă creşte pe mine? Să mă dezvolt pe mine, nu să-i îngrop pe alţii.

Oh, ba da! Eu îmi fac treaba bine şi ireproşabil în limite omeneşti☺. Treaba mea nu e să-mi îndrum colega, nici să o cresc. Treaba mea e să-mi fac eu bine treaba, să mă cresc pe mine şi sa-i ajut pe alţii să mă crească. Energia mea merge în folosul meu şi în al altora, nu în defavoarea altei persoane. Fiecare cu treaba lui, cu viaţa lui. Când vine cu mocirla în viaţa mea, o scot afară.”

Şi îmi povestea uimită cum, scenariul despre care avea sa scrie, in mintea ei a fost unul, iar în momentul în care s-a apucat de scris, a scris altceva. OK, nu complet diferit, dar ideile i s-au schimbat pe măsura ce scria, ca şi cum avea inspiraţie, de undeva (poate de la the better me). Şi-a schimbat povestea. Din dorinţa de strange muniţie pentru răzbunare, în realizarea faptului că nu asta e soluţia, că nu din asta ar avea de caştigat. Poate pe moment, dar momentul ăla ar fi fost atât de scurt, şi poate cu consecinţe long term mult mai aiurea, atât în plan personal (energie negativă stransă şi folosită – karma returns) cât şi în plan profesional.

Sunt două concluzii mari la această poveste:

Scrisul e terapeutic. Chiar este. Chiar dacă ai impresia că nu ştii să scrii, că nu ai motive sa scrii, nu contează. Ia un caiet şi scrie. Doar nu scrii pentru a publica o carte, ci pentru a-ţi elibera mintea. Nu se știe unde te poate duce scrisul, dar cert e că rau nu are cum să-ţi facă.

A doua concluzie e că: dacă nu putem schimba condiţiile externe ale lucrurilor care ni se intamplă, în mod cert putem schimba condiţiile interne. Pe noi. Reacţiile noastre. Dorinţele noastre. Să analizăm cum putem face să fie mai bine pentru noi, fără a face să fie rau pentru alţii.


When you focus on problems, you’ll have more problems, when you focus on possibilities, you’ll have more opportunities.

The best revenge is massive success. – Frank Sinatra