​Stii pt ce merg eu la coaching?

​Ca sa conectez punctele. Ca sa ma uit la o situatie sau tematica pe care o tot port cu mine, uneori ani la rând, si care uneori are anumite manifestari, alteori altele (doh). Sa ma uit la situatia asta trecand-o prin toate datile si contextele cand s-a manifestat, si incercand sa vad firul rosu, sau logica, sau privirea de ansamblu, depinde ce e nevoie sa vad acolo.
Nu vreau neaparat sa fac ceva cu ea, de multe ori imaginea se face tandari si “realitatea” acelei situatii dispare brusc prin simplul fapt ca am reusit sa creez imaginea completa si sa ma uit la ea.
Alteori, vazand imaginea, imi e destul de usor sa-mi dau seama de pasii urmatori.
Uneori, plimbatul asta prin momente si contexte diferite ale vietii mele, cu subiectul meu de explorat in brate, pentru unii coachi poate fi frustrant. Stiu asta. Pentru ca nu sunt capabila (sau poate nu vreau) sa articulez un goal clar al sesiunii, de la bun inceput. Sau poate e suficient ca goal-ul sa fie asta: doar sa ma uit la subiectul asta. Si am nevoie de oglindire, uneori si de provocare, dar nu mult, sunt destul de capabila sa ma provoc singura . Si am nevoie ca al meu coach sa fie capabil sa “vada” si el toata plimbarea mea, sau nu neaparat sa o vada, cat sa o contina, pe toata, alaturi de mine.
Mda, unoeri e simplu si clar la coaching. Alteori e asa, ca mai sus.
Ma bucur insa ca am reusit sa pun in cuvinte nevoia asta de client in coaching, pentru ca intotdeauna m-am considerat a fi un client dificil, si mereu mergeam cu inima stransa, de parca ma asteptam sa-i fac viata grea coach-ului meu
Rational, stiu ca nu e cazul, dar hey, de ce sa nu adaug o presiune nerealista asupra mea?
Cc: Oana Niculae, vin