​O poveste despre profa de engleza

𝐏𝐞 𝐬𝐜𝐮𝐫𝐭: 𝐂𝐚̆𝐥𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭̦𝐢, 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐭̦𝐢 𝐥𝐮𝐦𝐞𝐚!
Pe lung: Imi amintesc tot mai des în ultimii ani de profa de engleză din liceu. Si nu pentru șocul pe care mi l-a provocat aducându-mă de la media 10 în generală, la 5 în primul trimestru din clasa a noua (bine, am revenit la 10 în trimestrul al II-lea, dar totuși, șocul...).
Anyway, nu despre asta îmi revine în amintire. Ci despre ceva ce ne-a spus atunci și nu am înțeles decât mulți ani mai târziu.
Impactul a ceea ce a zis a fost cu atât mai mare cu cât îmi părea o persoană f. scorțoasă, tipicară, chiar încuiată (ca încuiații din Harry Potter, să ne înțelegem). Așa o vedeam eu cu ochii de fătucă de 15 ani. O doamnă din romanele britanice, care servea ceaiul de la ora 5 negreșit. Nu știu dacă o făcea, dar așa îmi părea mie.
Această doamnă ne-a spus într-o zi: “𝐅𝐞𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫, 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐳𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐯𝐚̆ 𝐬𝐭𝐚̆ 𝐜𝐚𝐧𝐝𝐞𝐥𝐚𝐛𝐫𝐮𝐥 𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐦𝐛 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐬𝐚̆, 𝐬𝐚𝐮 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐚𝐯𝐞𝐭̦𝐢 𝐩𝐞𝐫𝐝𝐞𝐥𝐞. 𝐂𝐚̆𝐥𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭̦𝐢! 𝐌𝐞𝐫𝐠𝐞𝐭̦𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐥𝐮𝐦𝐞. 𝐍𝐮 𝐛𝐚̆𝐠𝐚𝐭̦𝐢 𝐛𝐚𝐧𝐢𝐢 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐬𝐚̆, 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐯𝐚 𝐟𝐢 𝐭𝐨𝐭 𝐭𝐢𝐦𝐩𝐮𝐥 𝐚𝐜𝐨𝐥𝐨, 𝐜𝐚̆𝐥𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭̦𝐢 𝐬̦𝐢 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐭̦𝐢 𝐥𝐮𝐦𝐞𝐚 𝐜𝐚̂𝐭 𝐝𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭.”
Pe lângă că am avut impresia încă de atunci că a vorbit la multe urechi surde, mesajul ei a rămas cu mine cred că doar din cauza discrepanței între cum o percepeam eu și ceea ce tocmai ne-a sfătuit.
Târziu, ani mulți mai târziu am înțeles… Sau așa cred. Că acum am înțeles.
Acum sunt în vacanță. În călătorie.
Si îmi place teribil să văd oameni din afara bulei mele. Îmi face bine. Mă îmbogățește
𝐕𝐨𝐢? 𝐂𝐮𝐦 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐠 𝐥𝐚 𝐯𝐨𝐢 𝐜𝐮𝐯𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐞𝐧𝐠𝐥𝐞𝐳𝐚̆?