Să batem câmpii

In calitate de coach care are un coach la randul sau, vreau doar sa spun asta: sunt om. Om normal, cu bune si cu rele, cu temeri si dorinte, cu preocupari in diferite stadii ale evolutiei lor. Always learning. Always discovering. Always amazed by the new insights I get everyday.
Am simtit nevoia zilele astea sa ma uit putin in spate. Desi coaching-ul este despre looking forward, sunt momente in care e OK sa te uiti un pic si in spate. Mai ales daca simti ca vrei asta. Sa vezi cum ai crescut, sa celebrezi asta, sa vezi unde vrei sa mai lucrezi, ce lectii mai ai de invatat, sa capeti, poate, alta perspectiva asupra unui subiect care pare ca iti da tarcoale de prea multa vreme.
Cum ma uit in spate? Recitesc old diaries. E foarte interesant pentru mine exercitiul. Imi tot vine impulsul de a transcrie tot si de a publica. Apoi imi dau seama ca sunt unele chestii pe care le-am scris la un moment dat si pe care nici macar eu, cea de azi, nu le mai inteleg complet, imi sunt cumva straine. Cum le-ar putea intelege altii, ma intreb? De ce nu le mai chiar inteleg nici eu? Pentru ca am crescut, m-am schimbat, inteleg altfel anumite situatii, mi s-a schimbat optica... De aia. Da, sunt si subiecte care par inghetate in timp, care nu s-au miscat, ma tin captiva in acea nemiscare, nu le pot urni, nu le pot depasi, nu le cuprind. Inca.
Ce imi place insa este ca vad totusi ca exista o crestere. Cu toate acele tematici care par a fi in acelasi punct ca acum 3-4 ani. Ca niste umbre. Dar e ok, numa' bine, mai evoluez un pic si pe partea de acceptare. Self acceptance & self appreciation. & Vulnerability.
Multa vreme nu am indraznit sa-mi scriu parerea si gandurile despre anumite subiecte. Sau nu musai ceva subiecte concrete, ci doar sa bat campii, ca acum de exemplu 🙂. M-a retinut - si oarecum nici acum nu sunt tocmai confortabila - faptul ca, in lumea asta exista pareri despre orice. Orice subiect e deja abordat, discutat, dezbatut, combatut, etc. Si ce mai conteaza parerea mea? Cu ce pot eu sa vin de valoare, ce pot sa aduc in plus? (as putea sa mai scriu cateva pagini doar pe tema asta, ca am avut niste insights faine si aici, dar alta data, altfel o sa fie cea mai talmes balmes scriere a mea). Asta pe de o parte. Pe de alta parte, teama aceea imensa de a fi judecata pentru parerea ce mi-o exprim. Teama de a nu fi destul de buna ca sa fiu apreciata. Teama de a nu scrie ceva extraordinar, pe gustul tuturor, fantastic, minunat, mirobolant :))) You got the point. Probabil - aproape sigur - mai am si alte temeri pe subiectul asta, dar hai sa le lasam in pace deocamdata.
Ce vreau sa zic cu asta e ca sunt intr-un proces continuu de invatare si de crestere. (Ma repet, stiu, dar am mai zis, repetitia e mama invataturii). Invatare despre mine ca persoana, despre oameni in general, despre interactiuni, despre ce "ne misca", ce "ne duce", ce "ne..." Citesc carti, particip la diverse programe, meditez, fac liniste, in minte, dincolo de minte, in inima. Si printre alte invataturi, am dat de ideea ca temerile pot fi infruntate si depasite pur si simplu "stand" in ele, fiind cu ele, permitandu-le sa fie acolo, in acelasi timp facand efectiv lucrul de care ne este teama. Nu, nu am de gand sa ma razboiesc cu temerea aceasta de a fi vulnerabila. Ci am sa fac fix ce imi e teama. Ca sa vad ce se intampla 🙂. Sa experimentez. Sa invat despre mine. Despre ego-ul meu. Sau ego-ul meu sa invete ceva despre mine :))) Ceva pe'acolo.
Fiind acum in perioada de aruncat o privire inapoi, mai gasesc cate un pasaj de prin vreun jurnal pe care simt nevoia sa-l scot la iveala. ca exercitiu de vulnerabilitate. Poate mai simte si altcineva ca mine si se regaseste intr-o oarecare forma in gandurile astea. Stiu ca de multe ori citeam cate o postare pe cate un blog, despre cine stie ce subiect, si imi venea sa zic: "pfaai, parca eu am scris asta:))". Faina senzatia.
File de jurnal - to be continued

---