Am experimentat, la începutul anului, timpul acela pe care ni-l dorim toți. Acela în care să faci fix ce vrei. Am avut câteva zile singură acasă, vacanță, no husband, no kid, no job, just me. Timp doar pentru mine și atât.
Am scris atunci, la cald, cele de mai jos. Recunosc că am fost si eu surprinsă de ce a ieșit.
< Azi de exemplu, m-am trezit cam lipsită de chef. Cu cât mă "odihnesc" mai mult și cu cât nu fac nimic, cu atât nu am chef să fac nimic. And I started wondering: păi atunci ce e cu chestia aia pe care o simt când „sunt la job", am task-uri oarecum obligatorii, și nu am timp să fac “ce vreau"și mă cam frustrez din cauza asta? Și visez la „când o să am timp, să vezi cum o să fac și asta, și aia, și etc”? Acum am timp și efectiv nu am chef să fac nimic, de fapt. Sau îmi găsesc scuze că nu am intimitate/liniște să fac anumite chestii.
Și atunci despre ce e vorba aici? Acele lucruri pe care le visam în timpul ocupat unde sunt? Nu mai sunt importante pt. mine? Au fost, de fapt, vreodată? Sau era doar o iluzie de care mă agățam? Și dacă era doar o iluzie, mă agățam de ea să îmi justific starea de "victimă"? - vai, am job, nu am timp să mă ocup de ale mele, astealalte sunt mai importante. Sau justificam, de fapt, ce importantă sunt eu în rolul ăsta de „deținător de job?"
Mi-e foarte clar că dacă am reușit să uit de ele în așa puține zile, de fapt nu erau atât de importante pt. mine. Nu pot blama doar memoria mea. Să fim serioși, am liste întregi cu chestii.
Sau poate aveam nevoie doar să ajung în punctul ăsta, de fairre nothing, de plictiseală.
Dar revin la ideea de dinainte.
Visul la „să vezi ce o să fac eu când o să am timp" e fix asta, un vis. Vrem să facem altceva decât ceea ce facem (job-ul, sub orice formă ar fi el). Și creăm în capul nostru o listă de stuff. Unele idei prinse din zbor, altele vechi și de ani de zile, dar la care nici cum nu am ajuns până acum, altele... dar nu stăm să ne gândim de fapt de ce vrem să facem aceste alte chestii? De ce visăm la ele?
E doar contradicția și lupta între ceea ce viața de adult zice că trebuie să facem și ceea ce copilul (sau celălalt adult din noi) ar vrea să facă.
Lista asta de „ce am vrea să facem" dacă am avea timp liber, în proporție de 80-90%, e una mincinoasă. Nu e adevărat! Nu asta am face dacă am avea timp. Și chef și lipsă alte griji. Am face cu totul și cu totul altceva, dar încă nici nu ne dăm seama (sau voie să vedem) ce e acel altceva. Il ținem așa de bine ascuns acolo, în noi, îl mascăm cu alte cele. Să nu ne ia cineva visul. Să nu-I spulbere, să nu-l minimizeze, să nu ne descurajeze, să nu râdă de noi, etc.
Atât de bine ascuns e de celelalte “să vezi ce aș face eu dacă aș avea timp" că efectiv nu-l vedem, nu-l știm, uneori nu-I recunoaștem. Dar e acolo.
Din nou revin la acelea pe care credem că le-am face dacă am avea timp. Și, care de fapt nu sunt chiar așa importante pt noi. Sunt mai mult o justificare în a ne păstra o doză de frustrare. Știu, sună masochist, dar de multe ori asta facem. Dacă “de chiar” ar fi importante, ar intra în funcțiune partea de prioritizare și tot am a găsi timp să le facem. Puțin câte puțin. Dar ele sunt un paravan.
Nu, încă nu știu cum să dau paravanul la o parte. Nu cred că există o rețetă, știți că nu prea cred în ele. Dar mă bucur că măcar am văzut paravanul. Uneori ajută mult simpla conștientizare. Uneori e nevoie doar de atât.
Deocamdată rămân cu conștientizarea și vedem ce „se mai arată"! 
Love, Alina

​​A bunch of words / concepts are floating in the space next to me. Or is it inside me? Anyway: Simplicity, slow down, minimalism, smile , enjoy, diversity, slow living, love, colours, drawing, listen, allow, be, simple, playful.
A need to simplify, to slow living, to being present and „smelling the roses". Looks a lot like the mindfulness that everyone is talking about these days (and pretending to be also living it).
And yeah, maybe it is mindfulness, maybe it's soulfulness, heartfulness, I don't think the wording is of major importance here. It's the living behind it.
Mindfulness is not easy. Though it seems so. But once you taste it, and once you combine it with your values, you start craving for more. It's about awareness, about stoping the autopilot we live our lives an, about taking a breath and observing, about looking at things and life from another perspective, about answering everyday the question: „What's really important for me in this life?" and then " How am I living that?" , and them... well, it depends on the answers to the first two questions. (I do have a bag full of provocative questions, just say the word and we can use them:)
It's a process, this mindful living. A journey, not a destination - yeah, I know, what a cliche… but just stop rolling your eyes for a moment and allow this to unfold. It's with trial & error sometimes. Other times with trial & success. It's nurturing, satisfying and loving.
I don't really know where all this is going, we shall see.
So, what did I wanted to say with this? Nothing more (at this point) than I already did. Just to invite you to slow down for a couple of minutes. And breathe.
Love, Alina.

​Today, On Learning
I am 41 years young, going on 42 . 20 years ago I was still a student. And like (almost) all students, I learned 80% of the time and subjects, because I had to, not because I wanted to / liked to / was curious to know more about.
If someone would have told me at that moment that 20 years later I will not only learn voluntarily, with pleasure and curiosity, but I would also complain that I don't have enough time to do so… I would have laughed at their face and called them crazy .
And yet, here I am. I am fortunate enough to have a profession that not only requires continuous learning, but also feeds my curiosity and my desire to maintain alive and happy this learning process.
I see the same phenomenon in my daughter (almost 10 years young). If something is not taught to her in a playful, interesting manner (yes, even math can be playful), she will struggle with it a lot, even though the domain might interest her. Also, when she's curious about a subject, she spends hours researching , practicing, talking about it (and oh boy, she can talk...).
This year, besides my professional interests and learning, I decided I want to know mare about the world we live in .
To be clear, I never liked history un geography when I was in school. Some interest in anthropology in my students year, but it faded away rather quickly.
Now, although I would prefer to learn about this world's history and geography by travelling, I know this is not 100% possible (due to multiple reasons). But since I am practicing flexibility now , I decided to travel and learn virtually.
So I replaced Netflix movies & series, with Netflix documentaries - about places, people, cultures, food, history, way of living, it's a marvel of content out there. There are also some virtual tours websites, where one can visit museums or other places all ever the world.
Of course, whenever possible, we will live travel. This year we'll learn more about Cyprus
Love, Alina