I am an over-thinker, over-worrier, over-planner, over- you name it :))). Just DO IT pare ca imi tot spun de o vreme. Acelasi mesaj de-a lungul anilor (mai ales in ultimii 4-5 ani). Ma caut pe mine, imi caut intentiile, "ma revolt" impotriva retetelor emise de altii, tind spre mine, sa ma ascult mai mult, sa am incredere in mine, sa fac lucrurile "my way". Dar cum e "my way"? Ezit... Vad increderea altora in ceea ce promoveaza, in metodele lor si, desi, in the back of my mind, simt ca nu ala e raspunsul, ma las dusa de metoda lor, o incerc. De cele mai multe ori sunt dezamagita. Nu e ceea ce cautam. Nu e reteta buna pentru mine. Trebuie sa-mi fac singura reteta. Cum e "my way"? Vreau claritate, clarificare. Incerc diverse chestii, citesc diverse carti. Din fiecare invat ceva, cate un pic, incepe sa apara imaginea puzzle-ului; dar parca e tot neclara. Cateodata renunt. La cautare, la strofocarea de a gasi "my way". Ii ascult pe cei mai intelepti si accept ca "THIS IS my way", just ENJOY life. O perioada e bine, merge asa. Pana imi trece "oboseala", si apoi iar ma apuc de cautat. Probabil trebuie sa trec prin mai multe cautari / incercari / esecuri / oboseli / renuntari / reluari ca sa accept "what is". Probabil. Ma declar "in progress". Continuu. Imi vad cresterea (cu pasi mici, mise pare mie, cu pasi mari, zic altii). Ma bucur de ea. Si totusi, vreau si mai mult :) Nici nu stiu. Sa fiu trista? Aceleasi dureri atunci (2015) ca si acum. Da, intre timp am actionat, am invatat, m-am dezvoltat, am progresat, am schimbat perspective. Si totusi, acelasi sentiment de cautare. Si acelasi sentiment ca nu e destul, ca mai trebuie sa mai invat un pic pana sa zic ca stiu. Cumva mi-e teama sa ies "pe scena", sa "dau / arat" ce stiu, din dorinta de a stii si mai mult. De fiecare data cand totusi "ies pe scena", feedback-ul pe care il primesc e grozav, vad ca ceea ce fac are efecte pozitive (minunate) asupra celorlalti. Simt ca am facut bine ce am facut. Cu toate acestea, dupa, ma apuca iar sentimentul ca mai trebuie sa invat :) Cred ca e ok sa accept ca nevoia de invatare, cunoastere, investitie in mine, va fi una life long. Si apoi, cu aceasta acceptare, sa ies in fata oamenilor mei si sa dau atata cat am acum :)
0 Comments
Disclaimer: Poza e dintr-o zona temporala apropiata de "scrierea" din jurnal - nu are nici o legatura cu povestea :) Despre (over)thinking vs doing si despre inceputurile coaching-ului pt mine "Se pare ca de o vreme incoace ma tot urmareste mesajul asta: nu mai fi receptor, fii actionar! (ioi, parca in engleza suna mai bine :))) Don't just be a receiver, be a do-er. Azi iar am primit mesajul acesta - am deschis, ca niciodata, sectiunea de mailuri de la diverse site-uri din Gmail, si, cam dintr-o suta de mailuri, mi-a atras privirea o sugestie de video de la Marie Forleo, cu titlul (aprox) "How to find your real passion?". O intrebare care ma framanta de ceva vreme. Video-ul scurt - aprox 5 minute, dar efectiv sunt uimita de continut, de mesaj, astfel ca la 1:44 opresc, ca sa-i pot impartasi la cald Roxanei :). Si care era mesajul care m-a bulversat chiar asa? Don't just THINK about what you're passionate, DO that! Trebuie sa actionezi, sa faci efectiv, sa incepi ceva, de undeva, doar asa iti vei da seama, vei simti daca te intereseaza cu adevarat, daca te pricepi sau macar ai sanse sa te pricepi, sau poti trece la urmatoarea incercare. Am avut si o revelatie care s-a transformat intr-un citat din mine :))) "Nu cred in coincidente. Ele sunt doar raspunsuri ale Universului la intrebarile mele". Asa ca, am zis ca de prea multe ori si din prea multe locuri diferite am primit mesajul acesta astfel incat sa-mi permit sa-l mai ignor. As putea. Sa-l igonor adica. Dar tot pe mine ma pacalesc, nu pe altcineva. Pe mine ma "fur", ma sabotez, imi incetinesc evolutia, cresterea. Deci nu are nici un sens sa o fac. Am citit o data, pe ceva blog (cred ca am si acum articolul salvat in bookmarks) o chestie despre cum oamenii inteligenti au sanse mai mari sa nu reuseasca nimic fata de cei mai putin "scoliti". Ideea de baza era fix asta: gandec prea mult, analizeaza prea mult, toata actiunea are loc in capul lor si tot acolo moare. Nu apuca sa se concretizeze nimic, macar sa ii dea o sansa concretului sa existe. Pe cand ceilalti, mai putin "intelectuali", ganditori si mai mult pragmatici si gata sa-si asume riscuri, sa faca ceva... ei bine, ei castiga cam de fiecare data fix de asta: FAC! Evident mai si rateaza, dar invata din fiecare experienta exterioara. Nu prea ai ce invata din experientele imaginate ... poate intr-o mica masura totusi, dar, baza e in ACTIUNE, exersare, incercare, eroare, ajustare, reincercat, nu trebuie neaparat sa respecte ordinea asta, dar, Alina, intelege o data - FA chestii, nu le mai analiza atata, nu iti mai pune piedici singura, nu renunta acum! Nu stiu sigur de ce mi se pare asta o revelatie atat de mare acum? Daca stau sa ma gandesc bine, intotdeauna am cam incercat ce m-a interesat, chiar daca nimic nu s-a concretizat in ceva wow! Si totusi, mergand putin mai departe cu analiza (see what I'm doing here?:))) ) chiar si in aceste incercari ale mele de a face diverse chestii (croitorie, masaj...), tot am implicat prea mult ganditul si mai putin actiunea. La masaj - am studiat ce multe feluri sunt, ce tipuri de uleiuri, de manevre, de efecte, etc. E drept ca la asta am renuntat din cauza ca nu se imbina deloc cu jobul full time. Cu masina de cusut, am aflat despre tot felul de unelte ajutatoare, de tipare, mi-am cumparat tot felul de reviste cu tipare, imaginandu-mi ca voi face haine pt copii :). Am pierdut puternic din vedere faptul ca ca se pot face lucruri minunate cu o masina supersimpla, ca cea de pe vremea bunicii, ca nu iti trebuie investitii de milioane in chestii ajutatoare, pe care oricum nu prea stii sa le folosesti. E suficient sa te apuci sa faci! Sa nu astepti sa-ti iasa perfect din prima! In fine, asta e ideea! Care e problema, de ce m-am blocat in prea multa receptare de informatii si prea putina actiune? Pentru ca nu stiu ce sa fac :)) Mi s-a spus sa scriu (blog, something like that). Despre ce? Ma napadeste teama cand ma gandesc ca altcineva ar putea critica/judeca in vreun fel ceea ce scriu.... ooooh - multa acceptare si letting go am de facut la treaba cu teama asta (si cu altele). Ma tot tenteaza ideea de coaching... O fac intr-o oarecare forma, neoficial, la servicici, si am feedback ca e bine ce fac :). Ma gandesc totusi la o specializare oficiala... hmm, apoi iar ma gandesc ca ce ar fi sa nu mai gandesc atat si sa fac ceva, chiar daca nu am certificarea asta oficiala" 19 noiembrie 2018 - 2.5 ani mai tarziu dupa ce am scris chestiile de mai sus, m-am inscris la formarea oficiala de Coaching :). In calitate de coach care are un coach la randul sau, vreau doar sa spun asta: sunt om. Om normal, cu bune si cu rele, cu temeri si dorinte, cu preocupari in diferite stadii ale evolutiei lor. Always learning. Always discovering. Always amazed by the new insights I get everyday. Am simtit nevoia zilele astea sa ma uit putin in spate. Desi coaching-ul este despre looking forward, sunt momente in care e OK sa te uiti un pic si in spate. Mai ales daca simti ca vrei asta. Sa vezi cum ai crescut, sa celebrezi asta, sa vezi unde vrei sa mai lucrezi, ce lectii mai ai de invatat, sa capeti, poate, alta perspectiva asupra unui subiect care pare ca iti da tarcoale de prea multa vreme. Cum ma uit in spate? Recitesc old diaries. E foarte interesant pentru mine exercitiul. Imi tot vine impulsul de a transcrie tot si de a publica. Apoi imi dau seama ca sunt unele chestii pe care le-am scris la un moment dat si pe care nici macar eu, cea de azi, nu le mai inteleg complet, imi sunt cumva straine. Cum le-ar putea intelege altii, ma intreb? De ce nu le mai chiar inteleg nici eu? Pentru ca am crescut, m-am schimbat, inteleg altfel anumite situatii, mi s-a schimbat optica... De aia. Da, sunt si subiecte care par inghetate in timp, care nu s-au miscat, ma tin captiva in acea nemiscare, nu le pot urni, nu le pot depasi, nu le cuprind. Inca. Ce imi place insa este ca vad totusi ca exista o crestere. Cu toate acele tematici care par a fi in acelasi punct ca acum 3-4 ani. Ca niste umbre. Dar e ok, numa' bine, mai evoluez un pic si pe partea de acceptare. Self acceptance & self appreciation. & Vulnerability. Multa vreme nu am indraznit sa-mi scriu parerea si gandurile despre anumite subiecte. Sau nu musai ceva subiecte concrete, ci doar sa bat campii, ca acum de exemplu 🙂. M-a retinut - si oarecum nici acum nu sunt tocmai confortabila - faptul ca, in lumea asta exista pareri despre orice. Orice subiect e deja abordat, discutat, dezbatut, combatut, etc. Si ce mai conteaza parerea mea? Cu ce pot eu sa vin de valoare, ce pot sa aduc in plus? (as putea sa mai scriu cateva pagini doar pe tema asta, ca am avut niste insights faine si aici, dar alta data, altfel o sa fie cea mai talmes balmes scriere a mea). Asta pe de o parte. Pe de alta parte, teama aceea imensa de a fi judecata pentru parerea ce mi-o exprim. Teama de a nu fi destul de buna ca sa fiu apreciata. Teama de a nu scrie ceva extraordinar, pe gustul tuturor, fantastic, minunat, mirobolant :))) You got the point. Probabil - aproape sigur - mai am si alte temeri pe subiectul asta, dar hai sa le lasam in pace deocamdata. Ce vreau sa zic cu asta e ca sunt intr-un proces continuu de invatare si de crestere. (Ma repet, stiu, dar am mai zis, repetitia e mama invataturii). Invatare despre mine ca persoana, despre oameni in general, despre interactiuni, despre ce "ne misca", ce "ne duce", ce "ne..." Citesc carti, particip la diverse programe, meditez, fac liniste, in minte, dincolo de minte, in inima. Si printre alte invataturi, am dat de ideea ca temerile pot fi infruntate si depasite pur si simplu "stand" in ele, fiind cu ele, permitandu-le sa fie acolo, in acelasi timp facand efectiv lucrul de care ne este teama. Nu, nu am de gand sa ma razboiesc cu temerea aceasta de a fi vulnerabila. Ci am sa fac fix ce imi e teama. Ca sa vad ce se intampla 🙂. Sa experimentez. Sa invat despre mine. Despre ego-ul meu. Sau ego-ul meu sa invete ceva despre mine :))) Ceva pe'acolo. Fiind acum in perioada de aruncat o privire inapoi, mai gasesc cate un pasaj de prin vreun jurnal pe care simt nevoia sa-l scot la iveala. ca exercitiu de vulnerabilitate. Poate mai simte si altcineva ca mine si se regaseste intr-o oarecare forma in gandurile astea. Stiu ca de multe ori citeam cate o postare pe cate un blog, despre cine stie ce subiect, si imi venea sa zic: "pfaai, parca eu am scris asta:))". Faina senzatia. File de jurnal - to be continued |
AuthorAlina Pop Archives
October 2022
CategoriesCe mai citesc (scriu)
De'ale Corinei |