​Într-o zi - nu zic care, știi tu, orice asemănare cu persoane și întâmplări reale e 100 % fix așa - a venit o clientă nouă. M-a studiat online și a decis să vină la o discuție.
A zis că nu știe ea prea bine care e treaba cu career coaching și life coaching și diferența între astea două, dar a venit să povestim despre partea profesională. I-am zis că nu aș pierde vremea să-i explic diferențe/asemănări, etc., căci eu, dacă nu ar fi pentru nevoia de a comunica în vreun fel ce fac (adicătelea cu ce mă ocup), nu m-aș numi nicicum, și nici coaching-ul nu l-aș clasifica nicicum, ci aș zice doar „hai, că e ce trebe".
Am zis hai să ne continuăm conversația de coaching, și mai vedem la final dacă mai e nevoie de explicații. Și ne-am continuat discuția, explo­rarea (ne-am băgat un pic și în cardurile de la Points of You, că prea îs de ajutor).
Nu știu să îti zic exact ce și cum s-a întâmplat. Că aia tot zic, că nu am cum să explic experiența de coaching. Că de aia îi zice "experiență", că e ceva de experimentat.
La final a zis ceva de genul (nu citez, că nu am reținut ordinea cuvintelor, ideea de baza asta era): Pfuai, tot încercam eu să-mi imaginez cum o să fie, dar la asta nu m-am gândit. Cum am ajuns să mă gândesc la ✗ și am făcut conexiunea cu Y? Că niciodată nu m-am gândit la asta. Și faza cealaltă, că nu m-am uitat la lucruri din perspectiva asta, hmm, foarte interesant, nu mă așteptam.
Am zâmbit.
E de experimentat , nu de povestit.

Aceste flori minunate le-am primit de la niște ladies și mai minunate, care au fost alături de mine (sau eu am fost alături de ele? ) într-o călătorie de 8 săptămâni de auto-investigare, descoperire, reflecție, în care am folosit coaching-ul de grup, instrumentele creative de la Points of You, intuiția și multă deschidere.
Am avut ca tematică generală treaba asta limitatoare cu Sindromul Impostorului. Am întors subiectul pe mai multe părți, ne-am uitat la noi în relație cu diverse aspecte de manifestare a S.I. , "ne-am dat în carduri", am oglindit reciproc, am primit și dat perspective diferite și posibile, am căutat, ne-am dat voie să ne uităm, să ne extindem percepția și înțelegerea asupra noastră și a locului nostru în diverse sisteme.
Sunt recunoscătoare și mă înclin în fața celor care mi-au permis să le însoțesc în această călătorie. Am învățat și eu multe, despre mine, atât în rol de facilitator/coach, cât și din perspectivă foarte personală. Las să se mai așeze un pic toate cele, simt că în acest moment nu reușesc sa iți transmit în cuvinte tot ceea ce simt.

Las aici câteva din impresiile celor care au participat la aceasta grupa:
"Am început programul reticentă. De ce eu? De ce așa? Ce rost are? Oare chiar pot?Mi-am păstrat dubiile un timp, m-am deschis greu în fața grupului, am simțit că nu e pentru mine, m-am simțit vinovată că nu îmi petrec acele ore cu fiica mea.
Apoi, încet, natural, ceva a făcut click.
Chiar dacă unele întrebări au durut, a apărut și senzația că fac ceva bine pentru mine. Exact ca la sport, te întrebi uneori "de ce naiba mă chinui in halul ăsta?!" , după care te vezi devenind mai sănătos. Doar că, spre deosebire de sport, chinul a dispărut și a început să îmi placă. De mine, de fete, întâlnirile noastre, senzația de spațiu sigur.
Știam teoria, știam că am nevoie de ajutor. L-am acceptat și acum chiar pot să spun că sunt cea mai sănătoasă variantă a mea din toată viața de adult.
Mulțumesc, Alina! Și mulțumesc grupului minunat! ❤️"

“Acum știu lucruri despre mine care erau în interiorul meu și scoase azi la suprafață, grăite și definite se pot modela în fix ce vreau eu și asta mă face să mă simt puternică. Un parcurs de creștere la care cea mai faină parte a fost grupul în sensul că, ascultând fiecare introspecție a participanților, realizezi că toți ne confruntăm, ne acceptăm, vrem să depășim, să fim mai buni și e foarte interesant să faci asta împreună pentru că, din nou, apare un element de forță prin efectul de oglindire a sinelui în celălalt.
Alina e în elementul ei pentru un astfel de parcurs ca și facilitator. Ea ne-a creat spațiul necesar, a venit cu tehnicile, cu întrebările potrivite și dincolo de profesionalism are o personalitate faină, deschisă și caldă care dă fenomenului - în sine profund și serios - o lejeritate combinată cu un sentiment de siguranță de tipul "you got this" sau ești ok în oricare din variantele care vin pe masă, lasă-le. ❤❤❤”

“Călătoria făcută pe parcursul celor două luni a fost o călătorie de descoperire a sinelui, descoperire a unor lucruri care le știam că sunt acolo, dar nu mi-am dat voie să le văd, să le aduc în față și să mă confrunt cu ele.
O călătorie pe care nu am făcut-o singură, am facut-o alături de un grup de “pelerini” în a căror experiențe de viața m-am oglindit și eu. Am realizat că toți avem un scop comun, acela de a fi mai buni și de a depăși obstacolele puse la un moment dat inconștient de mintea noastră, și conștientizate abia acum.
Călăuza noastră ai fost tu, care prin experiența și felul tău de a fi, te-ai asigurat că toată această călătorie să se desfășoare într-un cadru cât mai sigur, fiind uneori “șerpaș” alteori “bun companion de drum”. Te-ai asigurat că avem echipamentul necesar la îndemâna, prin întrebările potrivite adresate la momentul potrivit, prin tehnicile care ne-au ajutat să abordăm lucrurile din perspective cu totul noi.
Când ai observat că ne e greu, ai știut să ne asiguri că totul e posibil în orice formă vrem noi, doar să o lăsăm să se dezvăluie; că suntem pe drumul cel bun pentru noi, oricare ar fi fost drumul ce l-am ales.”

A fost odată ca niciodată eu.
Acum niște ani (nici nu contează câți) citeam ceva despre dezvoltarea personală. Și am dat din întâmplare peste conceput de "sindromul impostorului". Citind eu acolo despre ce e vorba, am trăit - niște sentimente amestecate bine. Pe de o parte am început să-mi amintesc situații în care simțisem cum îmi dă târcoale sau chiar mă copleșește acest sindrom, pe de altă parte eram bucuroasă să-mi dau seama că există, că are un nume, nu e un fenomen singular și că nu sunt stricată - sau „închipuită", cum zicea bunica, pentru că am acele - gânduri /sentimente.
Când am început să lucrez în resurse umane, pe partea de recrutare, la fiecare interviu în urma căruia trebuia să resping pe cineva mă gândeam „doamne, cine sunt eu aici, să mă joc așa cu viața oamenilor? cu ce drept decid eu cine e ok și cine nu e ok pentru o anumită poziție? dacă nu am evaluat corect? dacă este un potențial acolo pe care nul- am văzut?” apoi mergeam și studiam despre interviuri, tehnici, etc, să mă asigur că fac totuși o alegere bună. Dar sentimentul ăsta nu m-a părăsit mulți ani.
Sau dacă angajam totuși pe cineva care se dovedea a fi nepotrivit → “vezi, l-ai lăsat să-ți scape, nu știu zău dacă chiar ești bună la treaba asta cu interviurile”.
Când, HR manager fiind deja de câțiva ani, mergeam la conferințe de HR - fericită nevoie mare că apuc și eu să vorbesc cu oameni care cunosc aceeași limba ca și mine, HR-eza - mă surprindeam ascultându-i pe alți vorbind despre niște concepte ce îmi păreau total necunoscute. Adică nu mai știam limba, frate, și mă simțeam mică și neștiutoare. Apoi mergeam să caut termenii aceia, doar ca să constat că eu lucram on a daily basis cu "despre ce vorbeau ei", doar că nu știam că se numesc așa. Am învățat HR mai mult din mers, iar partea de teorie nu era ceva ce am studiat intens, recunosc, am mers mai mult pe practică. Plus că îmi dădeam seama ulterior că lucram chiar foarte bine și de folos cu conceptele acelea, fără să le știu denumirea „științifică".
Când venea cineva la mine să-mi ceară sfatul în treburi HR-istice: „doamne, acuma precis e să mă întrebe ceva ce nu știu și o să-și dea seama că nu sunt chiar așa de bună cum cred ceilalți că sunt. O să mă descopere.”
In fine, you got the idea. Am început să citesc mai multe despre asta, să mă cercetez, să lucrez cu mine, astfel încât să reduc sentimentele acelea de „𝗻𝗼𝘁 𝗴𝗼𝗼𝗱 𝗲𝗻𝗼𝘂𝗴𝗵" , “alții/oricare sunt mai grozavi ca mine”, etc. Să înclin balanța, conștient, către a fi conștientă cât mai realist de ce stă în puterea mea și în știința mea, și ce provine din frici, temeri, autoblamare, neacceptare. Am ajuns la un moment dat să nu mai simt prezența impostorului în viața mea.
Fast forward to today, tocmai ce avem în desfășurare prima grupă a programului de group coaching "Taming the Impostor Syndrome ", un program facilitat și cu ajutorul instrumentelor de la Points of You, cu o durată de 8 săptămâni, grup mic, 6 persoane. Ne întâlnim o dată pe săptămână, pentru două ore, și despicăm impostorul în multe bucăți, creăm conștientizări, oglindim, dezbatem perspective, integrăm informații și descoperiri, lucrăm și individual (yup, temele fac parte din program).
𝗨𝗿𝗺𝗮̆𝘁𝗼𝗮𝗿𝗲a 𝗴𝗿𝘂𝗽ă 𝗶̂𝗻𝗰𝗲𝗽 𝗽𝗲 𝗱𝗮𝘁𝗮 𝗱𝗲 18 𝗼𝗰𝘁𝗼𝗺𝗯𝗿𝗶𝗲 𝟮𝟬𝟮𝟮, 𝗱𝗶𝗺𝗶𝗻𝗲𝗮𝘁̦𝗮 𝗱𝗲 𝗹𝗮 𝟵 𝗹𝗮 𝟭𝟭 𝗼𝗻𝗹𝗶𝗻𝗲, intreabă-ma detalii.